Pământul vindecă rănile sufleteşti. Îngrijirea unei grădini alungă tristeţea transformând-o într-un fel de nostalgie, vindecă depresia metamorfozând-o în înţelepciune, vindecă vidul adus de absenţa cuiva iubit preschimbându-l în dulce amintire. Nu există rană pe care pământul să n-o poată vindeca. Şi nici nu e nevoie de o grădină întreagă. Câteva ghivece de flori pe balcon pot readuce zâmbetul şi speranţa. Niciodată, nimic nu e pierdut definitiv.
Se zice că "lucrurile cu cât se schimbă mai mult, cu atât rămân mai mult ele însele". Mă uit în jur şi văd pădurea înverzind şi pălind, o văd scuturându-se şi troienindu-se sub ninsori. Grădina mea înfloreşte şi se usucă, troiţa de la marginea drumului se scorojeşte sub soare şi ploi. Oameni pe care-i ştiam, pe care i-am iubit şi-i iubim, dispar într-o zi pe neaşteptate şi nu îi mai putem găsi decât în amintiri.
Doar dragostea rămâne aceeaşi. Ea nu se trece şi nu se scutură. E tânără şi proaspătă şi neobosită mereu, în orice zi, aici, ca şi în eternitate.
Iar dacă s-a schimbat, dacă a scăzut, s-a ofilit, s-a trecut, atunci nici n-a fost dragoste. Fiindcă dragostea nu poate decât să crească.
