marți, 30 noiembrie 2010

A murit Lupu


A murit câinele meu drag.

Lupu a venit acasă acum 12 ani, la numai o lună. Era atât de mic, încât a refuzat să doarmă singur în coşuleţul pe care i-l pregătisem, în jerseul moale şi călduros, lângă ceasul care ticăia ca să-l păcălească pe mititel că încă e cu mami a lui, la inima ei… Lupu a vrut doar la mine în braţe. O lună de zile am dormit cu el la piept.

Câteva luni de zile mi s-a încurcat în picioare pe la bucătărie, fiindcă era epoca de construcţie a casei şi găteam tone de mâncare pentru echipa de muncitori.

Am avut grijă de el ca de-un copil: să nu-l hărţuiască vreun câine mai bătrân al curţii, să nu se rătăcească, să nu mănânce prostii, să nu-i strice urechile cineva care se joacă neatent cu el…

Apoi a crescut. A fost spaima vulpilor, dihorilor, viezurilor. Apăra curtea chiar şi de uliu. Lătra veveriţele care se obrăzniceau la nucul din curte. Dar era civilizat cu pisicile.

Totuşi, avea o slăbiciune: se temea de tunete. Din cauza unei petarde pe care un deştept a pocnit-o lângă el când au venit colindătorii.

De aceea l-am alintat „Cavalerul Tunetului”. A fost ceva bun şi în asta: ştiam că va fi furtună cu mult, mult timp înainte…

Duminică seara a plecat după cină în pădure, unde lătrau nişte câini. S-a întors abia luni dimineaţă, ud fleaşcă, dar mai ales bătut.

Angajaţii primăriei din Vâlcea colectează câinii de pe străzi şi îi deversează prin comunele învecinate. Haite de câini semi-sălbatici atacă oameni şi animale pe uliţele satelor.

Cred că Lupu s-a întâlnit cu o astfel de haită care-i încălcase teritoriul.

L-am luat în casă, l-am îngrijit, dar nu mai fost nimic de făcut. Fără să plângă, fără să se vaite, a murit azi-noapte la ora unu.

Eu cred că Axel Munthe a scris adevărul în „Cartea de la San-Michele”: există cu siguranţă un rai al căţeilor.