De dimineaţă ne-a mângâiat cu degetele-i roze...
Apoi, pe când mama îşi sorbea cafeaua, iar eu mă lingeam pe botic după cele două felii de parizer, soarele a răsărit cam palid, dar suficient de rotund.
M-am gândit că ar fi minunat să merg la plimbare în pădure să caut şoricei rătăciţi cărora să le arăt Calea...
Am pornit, dar n-am putut să scap de Sica, aşa cum Mama n-a putut scăpa de Tatra.
Îi tot strigam să vină mai repede, dar fiecare era cu ale lui. Mama culege nişte bobiţe roşii, neinteresante pe care le fierbe seara în ibric. Oare bipezii nu mai au ce mânca?!
De nervi, de nerăbdare, îmi venea să mă caţăr aici!
Ah, am găsit o urmă de şoricel voiajor!
Tatra mă contrazice mereu, susţine că e de bursuc, iar Sica-Motanul-Unsuros e atât de bătrân că nu mai deosebeşte o sardină stricată de o strachină de lapte!
Şoricel a fost, dar a plecat... Ne întoarcem şi noi în casa caldă.
Tatra lasă buletinul de inspecţie lângă rădăcinile smulse din pământ ale salcâmului.
Acasă ne aştepta Soarele. Ieşise din toate frunzele.
