S-a întâmplat ca o barză dezorientată şi rătăcită prin zonă, având sumar înfăşuraţi într-un prosopel nişte pisocei, să dea peste Roza care-şi făcea siesta la umbră ca o mâţă decentă ce nu pierde vremea.
Pe dată, i-a răsturnat marfa în poală bietei mâţuci care nu pricepea ce se vrea de la dânsa, iar după ce a săvârşit această ticăloasă trebuşoară, barza, hoaţă, a fâlfâit în zbor.
Văzându-se lovită atât de bizar de jocul capricios al întâmplării, Roza a zis „fatalitate!” şi s-a resemnat. A acordat primul ajutor acelor jumeri scâncitoare şi fără de ochi (defect genetic?, s-a întrebat ea miloasă), apoi a băgat de seamă că pisoii-mormoloc sunt totuşi dotaţi cu un mâner după ceafă. Rând pe rând i-a apucat de acolo şi i-a adus Mamei (adică mie!) pentru ca Mama să pună punct conflictului şi eventual să sune la „nain oan oan”.
I-am explicat că e problema ei, i-am pus la dispoziţie un coş şi m-am gândit serios ce aluzii la Brigite Bardot va mai face soţul meu când va da cu ochii de comoară.
În trecere pe la uşa bucătăriei, Missouri a aflat că e bunică, i-am comunicat eu, întrucât ea a miorlăit că nu e dispusă să recunoască „znameniile”. (dacă cineva ştie traducerea acestui cuvânt din pisicească în română, mulţumesc anticipat)
Din toată afacerea eu am ieşit cu minus, fiind obligată să distribui porţii suplimentare Rozei, care găseşte pentru prima oară pisoi fără să fi avut de-a face cu aşa ceva, dar şi Missourikăi, pentru consolare la aflarea depresivei noutăţi.
Dacă mai prind vreo barză pe aici...
