Pământul vindecă răni

Pământul vindecă rănile sufleteşti. Îngrijirea unei grădini alungă tristeţea transformând-o într-un fel de nostalgie, vindecă depresia metamorfozând-o în înţelepciune, vindecă vidul adus de absenţa cuiva iubit preschimbându-l în dulce amintire. Nu există rană pe care pământul să n-o poată vindeca. Şi nici nu e nevoie de o grădină întreagă. Câteva ghivece de flori pe balcon pot readuce zâmbetul şi speranţa. Niciodată, nimic nu e pierdut definitiv.

"Singura constantă e schimbarea."

Se zice că "lucrurile cu cât se schimbă mai mult, cu atât rămân mai mult ele însele". Mă uit în jur şi văd pădurea înverzind şi pălind, o văd scuturându-se şi troienindu-se sub ninsori. Grădina mea înfloreşte şi se usucă, troiţa de la marginea drumului se scorojeşte sub soare şi ploi. Oameni pe care-i ştiam, pe care i-am iubit şi-i iubim, dispar într-o zi pe neaşteptate şi nu îi mai putem găsi decât în amintiri.

Doar dragostea rămâne aceeaşi. Ea nu se trece şi nu se scutură. E tânără şi proaspătă şi neobosită mereu, în orice zi, aici, ca şi în eternitate.
Iar dacă s-a schimbat, dacă a scăzut, s-a ofilit, s-a trecut, atunci nici n-a fost dragoste. Fiindcă dragostea nu poate decât să crească.

Delicatesă...

Fiica Rozei, nepoata lui Missouri, adică

MOŞTENITOAREA

Căzută pe gânduri...

Seară cu feline şi muzică de Gluck

Zamfiro, Zamfiro!

A început să cânte graurul, iar folclorul local traduce viersul lui în acest fel:
"Zamfiro, Zamfiro, scaldă copilul de-i al badii!"
Concluzia este evidentă, dacă nu-i al badii, copilul poate rămâne nespălat fără alte consecinţe.

Ce fac pisicile când plouă?

Pisica babetă Mississippi doarme ca o pruncuţă pe patul din dormitor. Piţi, moştenitoarea mult iubitei mele Missouri, e pe canapeaua din bibliotecă, sferă perfectă. Roza şi Miţindrica sunt pe afară, prin ploaie, având niscai nelinişti existenţiale. Pârşa Roşie e guvidă în ultimul hal şi moţăie în infirmieria personală din bucătărie, pe fotoliul proprietate privată, canapeaua fiind ocupată de Mişu, motanul, care e cam mahmur după un chef cu mâţe de moravuri uşoare. Pârşa Neagră Pardaiana bântuie prin magazie şicanând şoarecii.
Noaptea, desigur, toate pisicile dorm în casă!

B, B, B!

Astăzi a fost descoperit sub canapea testamentul bunică-mii. După câteva palme şi înjurăturile de rigoare, mama Roza a acceptat să-l citească cu mieunat tare şi clar. Mai întâi s-a lămurit descendenţa, pe linie maternă, întrucât pater semper incertus. Faptele se prezintă în acest fel:

JENICA străbuna a avut-o pe 

MISSISSIPI babeta care a avut-o pe 

MISSOURI bunică-mea care a avut-o pe 

ROZA maică-mea si care m-a avut 

pe mine,

PITZI.

Cu toate că de câte ori mă prindea îmi dădea pălmi şi mă stuchea amarnic, buni-buni mi-a lăsat mie TOT, adică B; B; B!

BLOG, BALANSOAR, BIBLIOTECĂ. 

Dar, mai mult ca orice, mi-a lăsat prioritate absolută în 

BRAŢELE Mamei, 

unde mă şi vedeţi acum în diverse stadii de adormire.

Aş fi foarte încântată, însă Roza, mama pisicească, de geloasă ce e, bate apropouri cum că ar trebui să mă apuc de citit... Cu ce să încep? Ştie cineva o carte serioasă? Eventual Motanul încălţat? Am auzit că e bună.

EU, Pitzi