Se spune că ni l-a dăruit o zeiţă, dar acesta s-ar putea să fie doar un mit... Calul însă este un dar ceresc! A venit din vechime să ne slujească, s-a supus hamului şi frâielor, pintenilor şi biciului. Ne-a dat puterea sa, abnegaţia, frumuseţea şi graţia, ne-a hrănit cu carnea sa şi-a murit alături de noi în stupidele noastre războaie...
Face artă, sport, ne distrează, se joacă alături de copiii noştri...
Pentru mult timp, calul a reprezentat modalitatea de a ne mişca mai repede sau mai departe.
Iar noi l-am răsplătit ridicându-i statui şi uitând de el. Sau lăsându-l în mâinile pline de cruzime ale unor oameni cu mintea tulburată...
Nu uitaţi:
Cine torturează şi ucide cai, va fi capabil să facă asta şi oamenilor!
(sau pisicilor, aş adăuga eu) Mama a insistat să public acest post pentru ea şi nu puteam s-o refuz. O imagine de la mine, care dovedeşte bunul simţ al cailor:
